timpul trece...ranile raman!

De-a lungul vietii se petrec tot felul de evenimente: unele fericite altele mai putin fericite. Uneori dupa fiecare an tragem linie asupra acestor intamplari si constatam un rezultat fericit (cu multe realizari pozitive) sau mai putin fericit (cand intamplarile sunt nefericite). Aici intervine problema: in momentul in care constatam ca ceea ce era pana acum cativa ani un rezultat pozitiv de ceva timp este negativ si intr-o proportie devastatoare... Timpul nu poate fi dat inapoi, trecutul nu poate fi schimbat, nu ne ramane decat un fir de speranta pentru viitor care se poate rupe in orice moment... Si, in tot acest timp, uitam sa traim prezentul fiind atenti sa nu se rupa firul subtire care ne ajuta sa mergem inainte spre viitor... Intrebarea retorica este: oare cat putem rezista asa si daca putem are sens o astfel de viata?...

amintirile se intorc mereu, cu aceeasi intensitate, ca un criminal la locul primei fapte!

Acum cateva luni am decis sa nu mai scriu pe acest blog...si l-am parasit...inspiratia mea a fost in momentul in care am luat decizia, n-am intrat sa-l sterg...cu trecerea timpului, am uitat de el...insa zilele trecute un joc nevinovat si o persoana aparent necunoscuta, m-au ajutat involuntar sa-mi amintesc...am luat decizia sa intru din nou, insa nu mai stiam parola...am reusit totusi o recuperare si iata ca, dupa atata timp, revin...cine ar fi crezut ca o simpla intamplare imi va deschide dorinta de a scrie din nou?...si uite cum din nimic, reusim sa reinviem vechile obiceiuri...greu de crezut, dar viata ne arata ca totul se poate reintoarce mai devreme sau mai tarziu in viata noastra si mai ales ca...TRECUTUL POATE DEVENI VIITOR! Asta a fost ca o noua introducere...cea a revenirii, iar ce va fi de maine nimeni nu poate sti...

hobby ...

Fiecare avem, lasand la o parte meseria de baza, diverse hobbyuri pe care unii incercam sa le dezvoltam prin practica in timpul liber, altii nu au atata timp liber pentru ele sau prefera sa nu le practice din diverse motive... Dar ce se intampla daca doresti sa practici un hobby, ai putea sa-ti faci timp liber,dar nu poti de unul singur si nu cunosti multe persoane care te-ar putea ajuta. Poate cunosti cateva persoane,dar din lipsa de timp, pentru ca nu vor, sau din diverse alte motive te amana sau te refuza politicos si mai mult sau mai putin direct...in acest caz multi renunta, dar mai sunt si altii care continua sa spere si sa astepte acele amanari...nu e rau, poate nici bine...nimeni nu poate spune cu exactitate...dar ideea este: ca intre timp sa incerci sa-ti creezi si sa-ti dezvolti o alta pasiune pe care o poti practica. Daca esti un caz fericit poti gasi persoane care sa te ajute sa-ti dezvolti acel nou hobby. La inceput va fi mai greu: poate vei fi criticat sau doar vei starni amuzament dar pana ca cei din jur, care te ajuta, sa-si dea seama vei ajunge sa te apropii de nivelul lor si vei deveni un adversar real chiar si pentru ei...
Intrebarea este:cum vor reactina? Vor continua sa te ajute ca sa ii egalezi in performante sau deja te vor considera un adversar, sau cel putin un pericol, si din acesta cauza se va incerca stagnarea ta din dezvoltarea acestui hobby?

sa vorbim despre muzica...

Am observat ca majoritatea dintre noi ne alegem un anumit gen de muzica pe care il ascultam mai frecvent si spunem ca asculta genul respectiv... si eu fac asta, poate si tu poate si cunostintele tale, ale mele, etc... De fapt adevarul este ca nu poti asculta un singur gen de muzica sau o siungura formatie...chiar daca vrei sau nu, datorita curiozitati sau a unei melodii in care te regasesti sau, care, doar iti atrage atentia asculti si alt gen de muzica...uneori ajungi sa asculti aproape toate genurile muzicale, chiar daca, din unele asculti doar o singura melodie sau cateva.
Poate ca este ceva normal, dar nu inteleg de ce unii se incapataneaza sa spuna: "Eu ascult doar genul X sau Y" , cand, de fapt, pe langa genul acela pe care probabil il asculta cu regularitatea mai asculta, intr-un procent mai mic sau mai mare, si alte melodii apartinand si altor genuri pe care,prin aceasta afirmatie le reneaga din start.

Si imi pun intrebarea: Oare este doar o gresala de exprimare sau ne renegam proprile obiceiuri cand facem o astfel de afirmatie???

Zapada...

Ninge...daca incerc sa fac un exercitiu de memorie constat ca este cea mai complexa iarna prin care am trecut pana acum...de obicei ningea odata, cel mult de 2 ori apoi dupa un timp geros si de inghet, usor dar sigur, se topea toata zapada si ne pregateam sa intram in primavara...Acum, insa,constat ca nici nu trece bine zapada anterioara ca vine urmatoarea si in cantitate mare, nu ca in anii trecuti cand se asternea doar un strat subtire de omat... O vreme perfecta pentru impatimitii de ski, detestata de soferi si multi alti oameni si plina de inspiratie pentru artisti dar si de amintiri pentru cei melancolici...

Intreabarea la care nu pot avea un raspuns si totusi raspunsul exista la fiecare in suflet este: Sunt mai fericiti cei care iubesc zapada sau, de fapt, tristetea si dezamagirea este mai mare in cealalta tabara?

oare vei fugi?

Se spune ca in timpul unei slujbe de duminica un mascat intra in biserica cu o mitraliera si le spune credininciosilor sa ramana cine este dispus sa incaseze un glont pentru Hristos... in cateva clipe, din 2000 de persoane care se aflau la slujba au mai ramas doar 20...restul au fugit care cum au apucat! Dupa acea barbatul si-a dat masca jos si a spus preotului ca acum poate continua slujba si ca l-a scapat de toti ipocritii care in timpul saptamanii nici nu se gandesc sa respecte poruncile lui Dumnezeu, iar duminica isi aduc aminte ca sunt credinciosi... Acum nu vreau sa incurajez lumea sa nu mearga la biserica, insa nu pot sa nu remarc ca multi merg sa se roage pentru bani, pentru bunastarea proprie si uita de fapt esenta slujbei si gandurile pure pe care ar trebui sa primeze in casa Domnului. Nu sunt o persoana care merge la slujba...de fapt de 2-3 ori pe an merg la biserica,insa consider ca adevarata credinta este cea din sufletul fiecaruia nu prezenta in fiecare sfarsit de saptamana intr-un loc in care multi vin doar de ochii lumii...

nu-mi apartine dar merita sa meditam asupra lui...

Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Daca ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns:
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca...., iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani......iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici
viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar
fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc... si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna...

siguranta cotidianului-frica de necunoscut...

    Odata am citit o opera care mi-a deschis ochii despre frica ascusa sau la vedere a fiecaruia dintre noi. Era povestea trista a unor oameni care traiau capturati intr-o pestera plina de intuneric unde nici macar o raza de soare nu putea patrunde. Ei acolo s-au nascut,acolo si-au petrecut tot timpul existentei si nu cunosteau alta viata. Poate credeti ca face parte din operele S.F.,dar de fapt era opera unui cunoscut filozof.
   Revenind la povestea lor, intr-o zi au reusit sa gaseasca o iesire... fiind incantati, de tentatia de a descoperi o lume noua si luminoasa, au incercat o evadare. Si au reusit pana intr-un punct,insa ajungand afara si avand primul contact cu soarele si lumina, orbitoare pentru ei, sau grabit, care cum putea, sa gaseasca intrarea in pestera. Au intrat si au baricadat intrarea infricosati fiind de lumea noua pe care erau pe cale sa o descopere...de ce? pentru ca obisnuinta de a trai in intuneric era ata de sigura si de cunoscuta incat luand contact cu soarele si lumina sau speriat... Asa se intampla si astazi cu multi dintre noi: frica de nou si necunoscut este atat de mare incat preferam sa ne multumim cu siguranta care ne este atat de cunoscuta chiar daca uneori aceasta siguranta ne face mai mult rau decat bine...



...................................................................................................................................................................

Amintiri care acum ma fac sa zambesc...

    Amintindu-mi de trecut intr-un moment special planuit pentru a depana amintiri mi-am  reamintit de o veche pasiune a mea pe vreamea cand eram un adolescent cu emotiile inceperii unei noi etape a vietii(liceul).  Printre miile de momente frumoase rememorate s-a numarat si una din vechile mele pasiuni: poezia.
     Imediat am lasat la o parte orice altceva si am pornit in cautarea agendelor vechi pentru a reciti cele 236 de poezi pe care le-am scris in primii 2 ani de liceu...mare mi-a fost dezamagirea sa constat ca am ratacit acea agenda si nu o mai gasesc...Facand insa nu efort am reusit sa-mi amintesc cateva poezii printre care cele mai legate de suflet si pe care mi le-am reamintit integral sunt: prima poezie si ultima din cele 236.
     Am constatat ca desi era doar o pasiune reusisem destul de bine sa imi asez trairile sufletesti pe hartie. Daca prima poezie intitulata "Sfarsit" era o nebunie a inceputului si primul pas in dezvotarea acestei pasiuni, ultima era sfarsitul evolutiei acestei pasiuni dezvotate pe parcursul celor 2 ani. Desi mi-a fost greu sa iau aceasta decizie am hotarat sa postez si pentru voi ultima mea poezie:



               Ploua...


   Ploua din nou
   Si-mi amintesc de tine,
   Te vad printre stropi...
   Si esti aici,cu mine!

   Ne vad imbratisati
   Si uzi vorbind in soapte,
   Cu ochi disperati
   Si sperante moarte...

   Imi spui ca norii plang
   De dorul meu deodata,
   Dar inima iti spune,
   Ca voi veni inapoi vreodata.

   Te uiti la mine si imi zambesti,
   Dar zambetul nu-si are rostul.
   Cu privirea ma chinuiesti,
   Dar nici chinul nu-si are rostul...

   Te strang in brate de indata
   Mai tare ca niciodata,
   Te sarut ca prima data,
   Si ploaia s-a oprit deodata...

   Nu te resping...
   Te vreau aproape,
   In veci ca noi sa ne iubim,
   Acolo undeva departe.

tristul adevar...

   Se spune ca dureaza ani ca sa castigi increderea cuiva si doar 2 secunde sa o pierzi... Este un adevar pe care toti il stiu, insa pe putini ii intereseaza. Dar putem face un joc de imaginatie pentru cei care nu au trecut prin acest adevar sau care au trecut fara a-i interesa prea mult:
    Sa ne imaginam ca ai reusit de-a lungul timpului sa castigi  increderea si respectul cuiva pentru care in timp ai reusit sa ai foarte multa admiratie...  spun "sa castigi" pentru ca find vorba de "respect" si "incredere"acestea se castiga, nu se impun. Dupa un timp ajungi sa vezi acea persoana in fiecare zi si interactionezi cu ea in mod voit sau pentru ca nu poti evita. Dupa cateva luni bune datorita imprejurarilor nefavorabile pierde toata increderea si respectul pe care il avea in tine si in acelas timp se pierde si din admiratia pe care o aveai pentru persoana respectiva si pe deasupra mai este si genul de persoana careia ii castigi foarte greu increderea si odata pierduta nu o mai poti recupera... Atunci incepi sa analizezi ultimele luni si realizezi ca desi ii castigasei increderea intotdeauna a pastrat diferentele favorabile unei persoane mai apropiate, nu ca incredere sau pozitionare, ci pur si simplu ca si grad de rudenie. Pana in acest punct poate ca e ceva logic: familia pe primul plan cu orice pret!...Dar deschizi ochii si realizezi ca greselile care tie iti sunt reprosate persoana respectiva care ii era ruda a fost tot timpul incurajata sa le comita si protejata fara a se ferii de tine...
   Atunci realizezi modul in care respectiva persoana gandeste dar nu poti sa nu fi dezamagit cand vezi ca unele persoane sunt invatate sa greseasca si apoi protejate daca este cazul si tu cand gresesti nu neaparat voit,ci datorita situatilor complet nefavorabile, asti acuzat si ti se reproseaza de fata cu grupul tau de prieteni,colegi sau apropiati...si in acele momente te indoiesti ca a existat un respect reciproc si vine intrebarea pe care nu o pui si nu ai cum sa primesti raspuns, dar totusi te macina: de ce nu mi reprosat intre 4 ochi ca am gresi si cum increderea castigata in ani de zile s-a distrus intr-o clipa?...
         Acum ca ti-ai imaginat povestea, ce explicatie logica gasesti?

toate trec...asa se spune...dar nimic nu trece...fara sa lase urme...

    De la natere si pana in prezent  am tot invatat lucruri noi. Sunt constient ca toata viata o sa invatam lucruri noi, insa din toate tragem o concluzie finala si o analizam dupa mentalitatea fiecaruia dintre noi...
   Initial suntem niste copii visatori plini de sperante, lipsiti de griji si increzatori intr-un viitor perfect... mai tarziu aflam insa ca perfectiunea nu exista...Crestem incepem sa pierdem fiinte dragi si nu intelegem de ce ni se intampla tocmai noua aceste  tragedii. Pierdem persoane uneori la propriu alteori la figurat...fiecare  lasa urme adanci in sufletul nostru...Nu putem face o comparatie intre propriu si figurat pentru ca fac parte din categorii diferite...nu putem spune care lasa rani mai adanci...un lucru este sigur: cu trecerea anilor realizam ca nu ne mai gandim asa des la aceste persoane pierdute dintr-un motiv sau altul. Atunci apare sentimentul de vinovatie: ne dam seama ca timpul a indepartat amintirea acelor persoane si simtim o oarecare vina pentru nepasarea de care credem ca am ajuns sa dam dovada. Nu realizam ca este omenesc sa nu ne mai gandim tot timpul la aceste necazuri trecute...
Cu timpul intelegem ca asa este viata insa ranile raman undeva cicatrizate in suflet...niste rani care se deschid in perioadele in care devenim melancolici sau cand ni se repeta ceva asemanator cu o alta persoana draga...
 de aici concluzia ca timpul sterge  si vindeca temporar dar de fiecare data lasa urme adanci in inimile noastre... Daca atunci cand suntem copii timpul are o razbdare nemarginita cu noi mai tarziu realizam ca acesta si-a pierdut acea rabdare si trece rapid fara ca noi sa realizam cand il pierdem!

stiu ca nu stiu nimic si nici macar asta nu stiu...

  Poate ca incep direct si fara introducere,dar asa sunt eu...Pana mai ieri credeam ca toti ne nastestem, visam, ne dorim sa ajungem cineva cand suntem copii...Apoi ne grabim sa crestem si realizam ca este mult mai greu de realizat ceea ce ne-am dorit cand eram mici sau ca intre timp ne-am schimbat optiunile si dorintele.
   Pana aici totul normal, dar nu cu mult timp in urma am descoperit si un alt tip de persoana. o persoana care s-a nascut, la fel ca oricare dintre noi, dar care nu a visat nimic cand era copil, nu s-a gandit niciodata ce va vrea sa fie cand va creste...intr-un cuvant nu s-a gandit la viitor... in timp ce noi pierdeam vremea cu visele copilariei si jocurile inutile acea persoana invata spiritul competitiei si practica jocuri competitionale sau sporturi ale mintii...
   Pe cand eu eram fericit cu o minge de fotbal si un grup de prieteni cu care sa ma joc ecea persoana era fericita invingand adversari la un joc de sah,de exemplu!
   Aparent acesta diferenta este zdrobitoare dar am observat ca ajungand mari atat eu cat si persoana respectiva,cat si oricare dintre voi avem in comun dorinte,planuri de viitor,a spiratii si nu in ultimul rand luptam,fiecare in felul nostru pentru ele...
   In concluzie: nu conteaza mediul in care traim sau crestem, nu conteaza copilaria pe care o avem ci conteaza foarte mult autodisciplina pe care fiecare si-o impune si care face,ca doi copii care odata erau extreme din toate punctele de vedere sa ajunga intr-un punct in care toate aceste diferente sa se egalizeze si sa se transforme in puncte comune!